Dacă nu te placi pe tine însuţi nu ai unde să pleci
Orice relaţie poate fi vindecată, orice relaţie poate deveni minunată, dar procesul de vindecare nu poate începe decât cu noi înşine. Este nevoie să avem curajul să ne folosim de adevăr, să fim absolut cinstiţi cu noi înşine. Chiar dacă nu putem fi cinstiţi cu tot restul lumii, este important să fim cinstiţi măcar cu noi înşine.
Chiar dacă nu putem controla tot ce se întâmplă în jurul nostru, putem face cel puţin efortul de a ne controla propriile reacţii. Aceste reacţii controlează visul vieţii noastre, visul nostru personal.
Ele sunt cauzele fericirii sau nefericirii noastre.
Reacţiile noastre sunt cheia unei vieţi împlinite sau nu. Dacă putem învăţa să ne controlăm reacţiile, ne vom putea schimba
obişnuinţele, iar apoi întreaga viaţă.
Noi suntem singurii responsabili pentru consecinţele faptelor, gândurilor, sentimentelor şi cuvintelor noastre. Nu întotdeauna ne dăm seama ce cauze au stat la baza acestor consecinţe – ce emoţii, ce gânduri precise –, dar este limpede că suferim
sau ne bucurăm ca urmare a unor atitudini personale.
Visul personal poate fi controlat prin opţiunile pe care le facem. Noi suntem singurii în măsură să ne dăm seama dacă ne plac sau nu consecinţele acestor opţiuni.
Adevărata misiune pe care o avem în viaţă este aceea de a deveni fericiţi.
Pentru a putea deveni fericiţi, noi trebuie să ne privim în faţă convingerile, felul în care ne judecăm şi ne victimizăm singuri, renunţând la acest mod de viaţă.
Trebuie să fim foarte cinstiţi cu noi înşine în legătură cu fericirea noastră. Cei care spun în dreapta şi în stânga: “Priviţi-mă. Sunt un adevărat succes, am tot ce-mi doresc, sunt atât de fericit”, dar în realitate îşi displac propria persoană, nu fac altceva
decât să proiecteze în exterior un fals sentiment al fericirii.
Noi putem avea totul, dar mai întâi trebuie să avem curajul să ne deschidem ochii, să descoperim adevărul, să vedem lucrurile exact aşa cum sunt.
Oamenii sunt atât de orbi, dar numai pentru că nu doresc să vadă.
Să luăm un exemplu.
Să spunem că o tânără femeie întâlneşte un bărbat, faţă de care simte o atracţie puternică.
Hormonii ei o iau razna, iar ea simte că nu mai poate trăi fără el. Toate prietenele ei văd imediat ce fel de om este respectivul: dependent de droguri, şomer etc. Are toate însuşirile care le fac pe femei să sufere atât de mult. Numai ea îl vede altfel: este frumos, înalt, puternic, fermecător. Ea îşi creează o imagine despre
bărbatul respectiv şi neagă tot ceea ce nu doreşte să vadă. Se amăgeşte singură. În orbirea ei, ea vrea să creadă cu tot dinadinsul că relaţia ei cu el va merge. Prietenele ei încearcă să o avertizeze: “Bine, dar este dependent de droguri, este un beţiv, este
şomer”, dar ea le răspunde: “Da, dar iubirea mea îl va schimba”.
Evident, părinţii fetei îl detestă de la bun început pe alesul acesteia. Ei sunt îngrijoraţi pentru fata lor, căci îşi dau imediat seama încotro se îndreaptă. Îi spun: “Nu este bun pentru tine”. Dar fata le răspunde: “M-am săturat să îmi spuneţi voi ce să fac cu viaţa mea”. Ea se împotriveşte sfaturilor primite de la mama si de la tatăl ei
şi îşi urmează calea hormonilor, continuând să se amăgească şi să îşi justifice alegerile: “Este viaţa mea şi fac ce vreau cu ea”.
Câteva luni mai târziu, relaţia ei cu bărbatul respectiv o readuce cu picioarele pe pământ. Adevărul începe să iasă la lumină, iar ea îl acuză pe bărbat pentru ceea ce a refuzat singură să vadă. Nici unul nu îl respectă pe celălalt, se abuzează reciproc, dar acum este în joc orgoliul ei. Cum s-ar putea întoarce acasă, când ar trebui să
recunoască faptul că mama şi tata au avut dreptate? Acest lucru le-ar da prea mare satisfacţie. Oare cât timp îi va mai trebui acestei femei să-şi înveţe lecţia? Cât de puţin se iubeşte pe sine?
Care este limita auto-abuzului în cazul ei?
Toate suferinţele noastre apar din cauza faptului că noi nu dorim să vedem, deşi lucrurile se desfăşoară atât de clar în faţa ochilor noştri. Atunci când cunoaştem pe cineva care poartă o mască, încercând să pară mai bun decât este în faţa noastră, el
nu ne poate păcăli cu lipsa lui de iubire şi de respect. Dar noi nu dorim să vedem şi nu dorim să auzim nimic din ceea ce este real. Aşa se explică cuvintele profetului:
“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă, şi nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înţeleagă”.
Oamenii sunt îngrozitor de orbi, dar plătesc un preţ mare pentru orbirea lor.
Dacă şi-ar deschide ochii şi ar vedea viaţa aşa cum este, ei ar putea evita foarte multă durere emoţională. Asta nu înseamnă că riscurile dispar cu desăvârşire. Suntem vii şi deci trebuie să ne asumăm riscuri. Şi chiar dacă eşuăm, ce contează?
Cui îi pasă? Nu are nici cea mai mică importanţă.
Învăţăm din greşeala noastră şi ne continuăm drumul, fără prejudecăţi.
Judecata de sine nu este necesară, la fel cum nu este necesară nici auto-acuzarea şi vinovăţia. Trebuie doar să ne acceptăm propriul adevăr şi să ne dorim un nou început. Dacă ne putem vedea aşa cum suntem, am făcut deja primul pas către acceptarea de sine, către oprirea auto-respingerii. Odată ce am ajuns să ne acceptăm
aşa cum suntem, lucrurile pot începe să se schimbe, dar numai din acest punct mai departe.
Orice om are preţul lui, şi Viaţa respectă această valoare. Ea nu se măsoară însă în dolari sau în aur; se măsoară în iubire. Mai mult, se măsoară în iubirea de sine. Acesta este preţul dumneavoastră, măsura în care vă iubiţi pe sine, iar Viaţa respectă acest preţ.
Preţul celui care se iubeşte pe sine este foarte mare, ceea ce înseamnă că toleranţa sa faţă de abuzurile comise asupra sa este foarte mică. Asemenea oameni se respectă pe sine.
Ei se plac aşa cum sunt, iar acest lucru le sporeşte preţul. Dacă sunt anumite aspecte legate de sine care le displac, preţul coboară.
Uneori, auto-condamnarea este atât de puternică încât oamenii simt nevoia să se umilească numai pentru a se putea accepta. Dacă nu-ţi place o persoană, nu ai decât să pleci de lângă ea. Dacă nu-ţi place un grup de persoane, nu ai decât să pleci din acel grup.
Dacă nu te placi pe tine însuţi nu ai însă unde să pleci.
Singura posibilitate care îţi mai rămâne este să te reduci la tăcere, să te refugiezi într-un alt plan mental.
Pe unii îi ajută alcoolul. Pe alţii drogurile. Unii preferă să mănânce încontinuu, numai să uite de sine. Auto-abuzarea poate lua apoi forme din ce în ce mai rele.
Există oameni care se urăsc cu adevărat. Ei sunt auto-distructivi şi se omoară încetul cu încetul, căci nu au curajul să se sinucidă rapid.
Dacă veţi observa pe cineva auto-distructiv, veţi remarca faptul că el are tendinţa de a atrage oameni la fel ca el. Ce putem face dacă nu ne plăcem aşa cum suntem? Unii îşi îneacă amarul în alcool, pentru a uita de suferinţă. Alcoolul este o scuză bună. Şi unde este cel mai uşor să facem acest lucru? Într-un bar. Pe cine găsim acolo? Alţi oameni la fel ca noi, care încearcă să se evite pe sine, ameţindu-se. Ne îmbătăm împreună, începem să vorbim despre suferinţele noastre şi ne înţelegem cât se poate de bine. Începe chiar să ne placă această stare. Ne înţelegem reciproc, căci rezonăm pe aceeaşi frecvenţă. Şi noi şi ceilalţi suntem auto-distructivi.
Ne putem chiar găsi o pereche de acest fel. Ne vom răni reciproc, dar vom crea o relaţie perfectă pentru iadul pe care îl cultivăm.
Ce se întâmplă însă dacă ne schimbăm? Să spunem că dintr-un motiv sau altul nu mai simţim nevoia să bem alcool. Ne simţim bine cu noi înşine, si chiar ne bucurăm de prezenţa noastră. Am renunţat la alcool, dar nu şi la prietenii noştri, care continuă să bea. Ei se îmbată, devin astfel ceva mai fericiţi, dar noi ne dăm seama că
fericirea lor nu este reală. Ceea ce ei numesc fericire nu este decât o revoltă împotriva durerii lor emoţionale. Ei sunt atât de răniţi în “fericirea” lor încât ajung să se distreze rănindu-i pe alţii sau pe ei înşişi.
Simţim acum că nu ne mai potrivim în acest cerc, iar amicii noştri ne resping la rândul lor, căci îşi dau seama că nu mai suntem la fel ca ei.
“Îmi dau seama că mă respingi, căci văd că nu mai bei cu mine, nu te mai droghezi împreună cu mine”. A sosit momentul să facem o alegere: putem să ne întoarcem de unde am plecat, sau
putem să ne ridicăm pe un alt nivel de frecvenţă, întâlnind acolo oameni care se acceptă pe sine, aşa cum facem noi. Pătrundem practic astfel într-o altă lume, într-o altă realitate, care are alte reguli, inclusiv pentru relaţii, şi în care nu vom mai fi
niciodată dispuşi să acceptăm abuzurile altora.
Arta de a iubi – Don Miguel Ruiz
Gabriela Guita
Happy
0 %
Sad
0 %
Excited
0 %
Sleepy
0 %
Angry
0 %
Surprise
0 %